Thursday, 23 June 2011

Poveşti strâmbe pentru copiii din Guşteriţa

 

 

Goran Bregovic - Erdelezi


      Şi-au început viaţa de la zero de atâtea ori. Mulţi dintre locuitorii de pe Hula Guşteriţei sunt născuţi în acest cartier, mutaţi atât de des, astăzi cu un acoperiş deasupra capului, mâine sub cerul liber. Generaţii întregi de sibieni care trăiesc de la o zi la alta, fără alt scop decât acela de a supravieţui. Sunt câţiva adulţi care lucrează şi mulţi care cer de pomană oricui trece prin „cartier”.

_DP24250_012

Unii au luat drumul Franţei să facă bani pentru a-şi termina casele improvizate. Alţii afirmă sus şi tare că nu vor mai lucra niciodată. Aceştia sunt exemple de urmat – pentru copiii lor - care se joacă printre gunoaie, mănâncă din pâinea cumpărată din alocaţii sau ajutor social şi sunt îmbrăcaţi cu hainele primite de la ARAPAMESU.

_DP24251_013

Mulţi dintre puştii de pe hulă nu vin la programul de ,,şcoală după şcoală” al asociaţiei sibiene. Singurul univers pe care ei îl cunosc este acela al umilinţei şi al izolării în acest colţ de lume. Şi al certitudinii că peste câţiva ani, vor ajunge ca şi părinţii lor.

                                 

Elastic pentru 17

„Cred cu tărie că dacă am avea o cantină, mâncare caldă în fiecare zi, copiii ar veni”, spune Ioan Ranf, directorul ARAPAMESU în timp ce deschidem poarta către cartierul de ţigani de pe hula Guşteriţei. La auzul vocilor necunoscute, o femeie ne întâmpină bucuroasă din uşa locuinţei sale mici, cu prag înalt. „Bine aţi venit!”, spune Minerva Bogdan, ducându-şi mâna streaşină la frunte. Un băieţel se ţine scai de fusta ei.

_DSC2626_021_DSC2636_025

Lila, o fetiţă cu picioarele mâzgălite în culori vesele de carioca, roieşte neastâmpărată în jurul nostru. Alte două fetiţe apar de nicăieri. „Oof, copiii ăştia mi-au mâncat sufletul!”, spune Florina Fierar, o altă locatară ieşită în soare.

_DSC2717_047

Aşezate lângă butoiul de alamă din centrul curţii – aragazul lor improvizat, Minerva şi Florina, noră şi soacră, se plâng îndelung de lipsa banilor. Indiferente la discuţiile adulţilor, fetiţele ne arată cum se joacă ele şi scot de nicăieri un elastic imens, de 4-5 metri lungime. „Trebe să fie aşa mare, că doar sunt 17 copii. Se joacă toţi”, ne explică sfătoasă Florina.

_DSC2648_027_DSC2652_029_DSC2667_031_DSC2668_032_DSC2683_036_DSC2689_038_DSC2719_048_DSC2733_052


Copii mari şi mici

Femeile şi copiii ne însoţesc până la poarta grădinii - loc de trecere către celelalte case din cartier. Minerva ne cere bani şi oftează îndelung. „Ooof!”, o imită Andrei, băieţelul de un an pe care îl ţine acum în braţe. În urma noastră, Lila se duce într-un colţ şi, apleacându-se deasupra unei copăi, începe să îşi spele elasticul.

_DSC2712_044


„Pot să vin la casă, că vreau să mă apuc din nou de şcoală?”, ne întreabă o tânără apărută pe neaşteptate pe uliţa din faţa noastră. „Da’ când ai renunţat?”, o întreabă calm Ioan Ranf şi ne oprim din drum. „Păi într-a şaptea c-a făcut mama pe frate-meu şi am stat să îl îngrijesc”, răspunde agitată fata.

_DSC2738_054

„Şi câţi ani ai acum?” „Două ş’unu. Ştiu să citesc dar să scriu mai greu”, continuă dialogul. „Hai să vorbim, să aranjăm să mergi la seral. Dar să vii, nu ca altădată”, o ceartă Ioan Ranf. „Da, da, vin mâine dimineaţă”, spune tânăra pe nerăsuflate în timp ce se îndepărtează.

 

Păpuşi şi porci

Continuăm să mergem în sus pe cărarea pietruită dintre case. „Acolo pe deal sunt două fete nebune, una ne trage mereu de păr”, ne avertizează Izabela şi Denisa, două fetiţe ieşite în drum. Îngrijite şi cochete, cu părul pieptănat în cozi împletite, cele două ne arată cu drag jucăriile şi locurile lor de… poveste.

_DSC2746_056_DSC2749_057

Unul e un adăpost acoperit cu celofan, improvizat lângă cocina porcilor. Printre sticle de plastic, stă aruncată o păpuşă dezbrăcată, cu gâtul îndoit. „Să nu stăm acum aici că miroase urât”, sugerează Iza. Celălalt e intrarea în casa Denisei, închisă pentru moment, căci părinţii ei au plecat în Franţa. Lângă o ladă mare plină cu pâine uscată, un dulap strâmb adăposteşte hainele fetiţei.

_DSC2765_066

„Cele două au fost până nu demult la centrul de zi al Arapamesu”, ne spune Ioan Ranf. De ce au renunţat le întrebăm rând pe rând. „Nu mă lasă că aş merge”, spune Denisa care a fost încântată de jocurile învăţate la asociaţie. „Taci şi nu mai minţi. Nu ne trebe!”, o ceartă Izabela râzând şmechereşte.

_DSC2759_063

 

Fraţi buni, surori pierdute

E o casă mică, albă făcută din cărămizi de la gunoi. În stânga ei, un maldăr de traverse de căi ferate pe care stau întinse mai multe plăpumi murdare. De jur împrejur, fum înecăcios de motorină. Ghemuită într-un colţ, o tânără îmbrăcată în haină neagră ne priveşte absentă. „Au zis că e periculoasă, dar nu e adevărat”, ne spune Stela Varga, mama fetei, apărută într-un final în uşa locuinţei sale.

_DSC2771_069 _DSC2768_067

Lângă ea, doi copii, şi o altă fată apar imediat. Cea din urmă iese afară şi se aşează rapid pe o buturugă. Începe a se strâmba şi a-şi bălăngăni capul iar apoi strigă bucuroasă căci Ioan Ranf îi zâmbeşte.

_DSC2777_071_DSC2781_072

„Obosiţi, de la muncă?” îi întreabă directorul Arapamesu pe alţi doi tineri care au apărut pe nesimţite în uşă. „Da, tocmai ce aţipisem”, răspunde Dumitru Căldărar, iar fratele său Marius aprobă din cap frecându-şi ochii de somn.

_DSC2792_076

Veseli, binevoitori, cu chef de povestit, cei doi nu par a se încadra în peisajul sinistru de pe dealul Guşteriţei. „Ei doi ţin familia”, ne explică Ranf despre băieţii de 19 ani, care lucrează de câţiva ani buni ca gunoieri.

_DSC2790_075

 

 Vila din vârful dealului

Căci cum altfel poţi numi o casă în toată regula, cu o curte largă, curată şi măturată, în care totul e pus la punct. Aici locuieşte Ştefan Constantin împreună cu soţia şi cei 8 copii ai săi. Rezemat de căruţa, proprietate personală, bărbatul ne povesteşte despre gunoiul de peste drum aruncat de localnici şi despre chinul de a-şi întemeia o gospodărie.

_DSC2799_081

„Ne-am stabilit aici de 3 ani jumătate. Am adunat la mizerie de pe locul ăstaa… De curând am aflat că jumătate din teren a fost cumpărat de cineva. Dar eu nu cred, până nu văd actele de proprietate”, spune Ştefan de meserie muncitor pe maşina de gunoi. Soţia lui lucrează în domeniul textil în care vor lucra şi cele două fete mai mari ale familiei. Băiatul lor cel mic este singurul copil de pe hulă care merge la Arapamesu.

_DSC2785_074_DSC2794_078

Agăţat de braţul lui nea Ioan, puştiul ascultă interesat povestirile adulţilor. „Ne e teamă mereu să nu ne alunge. De aceea ne-am mai făcut o cameră, mai încolo, pe deal”, mai spune Ştefan, în vârstă de 30 de ani.

 

 Faptele vorbesc

Din faţa micii căsuţe din lemn cu muşcate în pridvor, Ştefan Constantin ne însoţeşte bucuros până la baza dealului Guşteriţei. În discuţia stârnită de noi despre rezolvarea problemelor de pe hulă nu se prea bagă. Ne priveşte mai mult posac cum ne argumentăm opiniile. Pare a fi mai degrabă un om al faptei – motivat de viaţa grea şi de grija copiilor săi. Nu al poveştilor fără finalitate spuse de „musafirii” din oraş.

_DSC2801_082

 

Un articol de: Alexandra Ion Cristea
Foto credit: David Postatny Photography

realizat pentru Sibiu 100%

2 comments:

Narnia said...

Fara cuvinte ... articolul si fotografiile sunt impresionante, iar povestile spuse si nespuse din spatele lor iti aduc lacrimi in ochi.

Just me... said...

Si eu am ramas fara cuvinte si rar mi se intampla asta.