Brotherhood of the Wolves – Back to Home

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua II (partea 5)

 

Şi ui’ aşe, bucuroşi că totu’ s-o gătat cu bine, că nu avem răniţi, că am ajuns la capătul drumeţiei că mai sus de atât nu puteam mere, am pornit zâmbitori mai departe, cătră casă, pe o scurtătură de care-i spusesem io lui Horhhe mai devreme. Cum mâncarea se apropia de gurile noastre atrofiate din cauza lipsei de hrană şi ţuguiate din cauza sticlelor, devenisem dintr-o dată veseli şi parcă ne băgase careva un Duracell te miri pe unde, că simţeam tăţi o energie incomensurabilă, ceva fantastic.

Cum veneam noi aşe uşor printre munţi, iar soarele nu mai prididea cu ascunsul după copaci, ne cam luă cu răcoare şi îngheţ. Pentru a fi siguri că aventura noastră va fi cunoscută de dragii noştri cititori şi cum tractoru’, fie el şi Lamborghini original, nu era dotat cu o cutie neagră, Horhhe a făcut repede rost de una cu capac portocaliu, da’ numa’ după ce-o golit-o badea Rareş de tăt ce însemna proteină. Având imortalitatea asigurată astfel, am pornit tăcuţi mai departe.

Când nu mai aveam nici o speranţă, minune mare se întâmplă la margine de drum. Am dat peste un popas cu foc, cu locuri de hodină şi pipat. Până să oprească Petre tractorul, noi eram deja în jurul focului iar badea Rareş îl revigoră cu iscusinţa-i binecunoscută.

Fiind omul surprizelor plăcute în acea zi, Petre scoase din barul special amenajat sub bordul tractorului, o juma’ de litră de licoare de culoarea mierii. Ne-am gândit noi la început, ce dracu’ să facem numa’ cu juma’ de litră, mai ales că baronu’ se trezise iară, se credea de-al nostru şi-şi cerea porţia.

Doar că, surpriză, licoarea trecea de 55 de grade bahice, lucru demonstrat ştiinţific de Horhhe, care, după ce luă un gât începuse să-şi mărească considerabil priza de aer şi să pompeze cu piciorul drept pentru a face faţă caniculei. Făcea săracu’ ca kukta când fierbe mai cu spor.

După ce am servit cu tăţii din agentul termic, iar badea Rareş ne-o crescut confortul aruncând pe foc şi ultimele resurse răşinoase găsite la popas, ne-am suit în remorcă şi agitaţi ca iepuraşii Duracell, am pornit cătră casă, fiind acum siguri că vom supravieţui.

Horhhe şi draga lui soţie, în tandră îmbrăţişare mă priveau cu ochii mari şi duşi. M-o cam înfiorat căutătura lor şi bag samă, dacă se uitau toţi la mine în felul ăst’, dat fiind şi fizicul meu tip jambon, nu mai ajungeam întreg acasă.

Noroc cu Dâră von Pippinstrasse că l-a apucat melancolia lagărelor natale şi s-o pus pe cântat, că cine ştie prin ce măsele zăceam acu’. Pe loc o încropit un duet cu Horhhe şi cu Mihaela pe post de background vocals. Şi uite aşa, cu ansamblu’ “Petru şi Pavel” s-o scurtat drumul şi cântecul lor răsuna dintre munţi, prin păduri, speriind vânatu’ şi împingând la sinucidere tăte speciile rare şi ocrotite de lege.

Taman când începuse Horhhe cu obiceiurile de iarnă tip Pluguşor, iar Mihaela se feri să n-o lovească sorcova imaginară mânuită ritmic de soţ, ne pomenirăm la intrare în Sălişte. Ajunserăm acasă. Aventura s-o gătat, am ajuns la civilizaţie. Şi bineînţeles, la grătarele de la Headquarters, că-l sunasem din timp de domn’ ghinărar Pompiliu să încingă bine jaru’ că amu ajungem.

Dragilor, asta fu aventura celor din Frăţia Lupilor, cu care o să vă mai întâlniţi voi, că nu se-mprăştie haita aşe uşor. Doar ce ne-am adunat. Baronu’ e de-al nost’ amu, i-am dat un rând de haine contemporane, ca să nu sperie babele din sat cu uniforma lui de neamţ. L-am şi botezat ca român, i-am zis Silviu, de la Sylva (latină) = pădure, că acolo ne-am trezit cu el. El o zis să-l cheme şi Hudini, de la Hood (engleză) = capotă, scufiţă, cum că ar fi lovit în zona respectivă sau de la Hud (norvegiană) = piele, ca şi cum ar începe o viaţă nouă că şi-o schimbat pielea amu’. Da’ năravu’… Deh, ca la lupi.