Spiriduşul şi iarna…

 

Nu mă aşteptam să-l întâlnesc prin livada din spatele casei. Din câte ştiam eu, spiriduşii hibernează toată iarna în căsuţe mici şi călduroase, acoperite cu un strat gros de muşchi şi frunze. Se pare însă că era o problemă serioasă dacă  micuţul şi-a întrerupt siesta pentru a bate atâta amar de drum. Căci coborâse taman din Pădurea Foşnitoare, de pe Muntele Verde. Venea cu paşi mari, apăsaţi şi cu privirea în pământ. Era obosit.

 

S-a oprit lângă un prun, s-a uitat spre el şi a întrebat: “Tu plângeai?”. Copăcelul îşi mişcă uşor ramurile.

 

“Gata, nu mai plânge. Am venit.” Şi spunând acestea, îmbrăţişă cu drag micul prun.

“Ei, lasă, fi liniştit. Ştiu că ţi-e frig, dar iarna pleacă în curând, o să vezi. Vine ea, primăvara, cât ai clipi… Ştiu că ţi-e dor de copii, de mieluşei… de flori şi păsări… Puţină răbdare şi vor sosi toate. Da, mai rezistă puţin şi în curând te vei îmbrăca în flori, iar păsărelele vesele se vor juca printre ramuri. Mieluşeii şi copiii vor alerga în jurul tău şi se vor odihni apoi la umbra ta. Încă puţin mai trebuie să aştepţi. Bine?”

 

Şi ca să întărească cele spuse, spiriduşul îi dărui copăcelului un pupic plin de căldură. “Uite, să-ţi ajungă până la primăvară…” şi îl îmbrăţişă din nou. “La primăvară, vin iar în vizită, aşa că să nu mai plângi. Încearcă să tragi un pui de somn, cum voi face şi eu când ajung la căsuţa mea din Pădurea Foşnitoare. Va trece timpul mai repede.”

 

“Uite încă un pupic. Să fie doi, să-ţi ţină de urât. Promiţi să nu mai plângi?… Bine, atunci eu plec că am drum lung de făcut şi se întunecă în curând… Dacă mai ai nevoie de mine, trimite iarăşi un piţigoi să îmi dea de veste. Am plecat, ai grijă de tine.”

 

Şi micuţul se aşternu din nou la drum. Nu era vreme de pierdut, se înnopta curând, iar în Pădurea Foşnitoare se face tare frig, iar el trebuia să adune şi vreascuri ca să-şi înteţească focul în vatră.

 

De abia pornise voiniceşte la drum, când deodată se opri brusc, se întoarse spre mine şi îmi făcu un semn cu mâna. Am rămas pironit locului. Era prima oară când mă saluta un spiriduş.

Din aceeaşi serie mai puteţi vedea:  Pădurea şi spiriduşul… (1) şi Pădurea şi spiriduşul… (2)

Teren de joacă

 

Luni, 15 februarie 2010, ora 17.00 sunteţi invitaţi la vernisajul expoziţiei “Teren de joacă”, unde puteţi admira lucrări ale tinerilor artişti sibieni. Pictură, sculptură, grafică şi fotografie reunite într-o expoziţie deosebită având-o curator pe binecunoscutul critic de artă Liviana Dan. Vă aşteptăm să fiţi alături de tinerii artişti în acest nou început.

 

The Make Of…

Oamenii din juru’ căsii… (1)

 

De obicei, când ies din casă pentru un motiv sau altul, car aparatul foto după mine. Prilej cu care mai fac un cadru. Am început să fotografiez aşa vecinii şi oamenii din jurul meu. Nu voi scrie despre ei, vă las doar să priviţi fotografiile.

Fotograf la 2 ani şi ceva… (2)

 

Am ieşit cu pruncul în oraş (că Sălişte e oraş), prin centrul satului (că aşa îi spune la centrul oraşului). Am fost niţel uimit când a solicitat să ia şi aparatul lui foto. Hopa, are maestrul inspiraţie. Şi a avut. A făcut câteva cadre. Le-am selectat pe cele două de mai jos, le-am îndreptat puţin. Crop nu prea a fost nevoie. Le-am aplicat doar nişte texturi. Photoshop încă nu vrea să înveţe, aşa că profită de tac’su încă. Nici workshop nu vrea să organizeze pe motiv că încă nu se poate face înţeles. Învaţă şi engleză, pentru orice eventualitate. Ştie să zică: “How do you do?” Doar că sună ceva de genul: “ha du du du…”. Are timp destul. Mai întâi expoziţii şi premii în ţară. Apoi atacăm vestul.

 

I-am făcut şi eu o fotografie, să-l vedeţi şi voi în exerciţiul funcţiunii. Să dea Cel de Sus să ne depăşească cât mai curând. Mânca-l-ar tata de artist.

De prin târg de la Sălişte… (2)

 

Şi uite aşe, s-o mai dus un târg. Mai slab ca ăla dinainte, da’ nu de frig, ci de zăpadă. Că de nu cernea aşe mărunt, poate mai ieşea lumea din casă. D’apăi, cine o vrut să iasă, tăt o ieşit. Şi bine o făcut. Pe la tarabe nu era nime’, dar la nea Grigore, că aflai cum îl cheamă, era lume puhoi. Nenea ăsta dacă era hangiu la răscruce de drumuri era miliardar acum. Că te-mbie c-o vorbă dulce de-ai mânca la el chiar de ai indigestie. Am trecut şi eu pe acolo, să dau bineţe, c-aşe-i fain. Mai cu seamă că săptămâna trecută m-o lăsat de i-am făcut nişte poze şi nici măcar nu i le-am adus să le vază. Da’-i om fain nea Grigore. Ca să nu fiu mai prejos decât lumea de acolo, îi cerui şi io o păreche de mici, pe care omu’ meu drag i-o luat fierbinţi şi rumeni de pe grătar şi i-o aşăzat numaidecât cu frunţîle în muştar să se răcorească o ţâră aplicându-le ca de obicei un scurt tratament de acupunctură cu două scobitori înfipte ştiţi voi unde. M-o alintat cum îi alintă pe tăţi clienţi: “Ce-ţi mai dau, îngeraş?” Auzi la el, îngeraş. Ha ha ha, păi mă şi imaginam zburând prin rai cu girofaru’ galben de gât şi cu o plăcuţă pe funduleţul meu rozaliu de îngeraş: “Gabarit depăşit!” Păi la peste suta de kile cât am adunat din copilărie şi până amu’, cred că Sfântu’ Petru nu m-ar lăsa să aterizez pe Poarta Raiului nici măcar în joacă.

Da’ s-o bucurat nea Grigore c-am venit iar. N-o vrut nici bani să-mi ieie pe micii ăia. Şi ce buni or fost. Fripţi exact cât trăbă. Crustă arămie pe dinafară, iar înlăuntrul lor pulsa viaţa, de puteai să iei şi probă de ADN. Ştie hangiul meu cum să-i facă.  Vin n-o vrut să-mi deie, că nu se încălzise cum trăbă. Dar o zis că imediat îi gata şi ăla. I-am mulţămit fain că m-o omenit şi am mai bătut târgul o ţâră să văz dac-o mai venit lume.  Apăreau încet încet. Dar parcă prea încet. Numa’ muşterii lu’ nea Grigore veneau încet şi lin după dâra de fum plăcut mirositor.

Pe nenea din figura alăturată l-am evitat în ultimul moment că i se dereglase ceva la urechile interne, de nu mai putea sta oblu pe picioare nici cu legea lu’ Newton în mână. Bag seamă că de la nişte alcoale începuse pământul a se învârti prea iute pentru el, că nu-şi mai găsea deloc ritmul şi paşii. S-o oprit la un moment dat să-şi adune forţele, apoi, cu un efort supraomenesc, dispăru în zăpadă. Noroc cu codu’ portocaliu, că era mai galben şi zapada o fost mică, de l-or găsit salvapieţarii iute. Da’ i-o zic că nu degera omu’. Că am văzt io de unde l-or rădicat, topise zăpada cu răsuflarea lui.

M-am întors la nea Grigore, că taman ce se încălzise vinu’. Măi, ce bine l-o potrivit cu mirodenii, că te ungea pe inimă. N-o vrut nici pe ăsta să-mi ieie banii, aşe că l-am beut iute. Nu de frică că mi-l ia înapoi, da’ îngheţasem o ţâră.  Nea Grigore are un ajutor de frunte, pe Oana, fătuca din figura alăturată. Tăt suflet bun. Păi dacă lucră numa’ cu îngeraşi…

Da’ am băgat de seamă că toţi îs îngeraşi pentru nea Grigore. Sau mă rog, unii pe cale să devină. La nenea ăsta, Simi îl cheamă, i-am făcut cinste cu un pahar de vin fiert, că îngheţase săracu ajutând pe unii la încărcat marfă şi ‘mulţămescu’ primit nu-i prea ţinea de cald. Nea Grigore, păstor de îngeraşi nu mi-o luat bani nici pentru paharul ăsta şi ca să nu se lase mai prejos, o dat încă un pahar de la dumisale. Fain om, v-am zis io.

Dragilor, am plecat cătră casă sătul şi mulţămit. Şi bine am făcut c-am plecat. Că dacă mă mai omenea nea Grigore cu nişte vin, cine ştie pe care poartă ateriza îngeraşu’ de mine. Şi o plăteam ca de nouă. Că eu de cad pe ceva, nici la REMAT nu mai primeşte. Aşe că stau acum la căldurică şi număr zilele până lunea ailaltă, ca să-i duc omului pozele şi să mai rad nişte mici din ăia fain făcuţi, de li se scurge viaţa pe la colţul gurii. Să-l întreb şi de-un abonament, că poate ies mai lesne. Hai năroc dragilor şi Dumnezău să vă-mbucure.