Pădurea şi spiriduşul… (1)

 

Edvin Marton - Irish

Urca voiniceşte  prin pădure, fredonând o melodie veselă în timp ce picioruşele se luptau cu covorul gros de frunze arămii. Foşnetul frunzelor îl acompania, iar muzica lor îi făcea mare plăcere, căci zâmbetul îi cucerise chipul în întregime şi nu mai voia sa-l părăsească. Venea spre mine dar părea că nu mă zărise încă. Cu aceeaşi veselie a trecut pe lângă mine şi s-a oprit mai sus, la o aruncătură de băţ. Cerceta luminişul cu atenţie, foarte preocupat. După ce a terminat de fredonat cântecelul lui, a scos un strigăt puternic şi ascuţit, ca o chemare. Deodată, în dreapta lui răsări de sub covorul de frunze un bulgăraş de lumină violet, care fremăta jucăuşă. O îmbrăţişare copilărească, iar lumina violet s-a contopit cu spiriduşul.

  

 

Părea că s-a schimbat. Devenise dintr-o dată serios şi foarte matur. Nu mai fredona nici un cântecel. S-a lăsat jos şi a atins pământul cu palma stângă.  Se întâmplase ceva. S-a ridicat şi a mai mers câţiva paşi. S-a lăsat din nou jos. Degetele pipăiau repede sub covorul de frunze. Brusc, chipul i se destinse, iar un zâmbet îi apăru la colţul gurii. Găsise ce căuta. Un con de brad rătăcit sub frunze. Un con de brad în Pădurea Foşnitoare. Nu era bine. Trebuia sa-i găsească casa. A pornit din nou la drum prin pădure, iar paşii lui mărunţi ticăiau ca un ceas şi străpungeau aerul. Piţigoii opriseră hârjoana, privind atenţi la spiriduşul ce apăruse în pădurea lor. După ceva timp, Regatul Cetinii se zări în depărtare, iar micuţul nostru grăbi pasul. Ajungând la marginea regatului, spiriduşul se opri, ridică mâinile în sus şi rosti nişte cuvinte ciudate. Se lăsă apoi jos şi atinse pământul cu mânuţa lui stângă. Satisfăcut, se ridică şi merse la primul brad. I-a arătat conul şi l-a întrebat ceva. Neprimind răspuns, a mers la următorul. Şi tot aşa. Abia spre înserat, unul din brazi îşi clătină cetina către spiriduş, iar acesta începu să râdă. Un râs de spiriduş, vesel nevoie mare, ca un clopoţel. A pus conul lângă brad, a salutat şi a plecat înapoi de unde venise, fredonând acelaşi cântecel.

S-a oprit la un moment dat şi s-a aşezat pe o buturugă în Pădurea Foşnitoare. Era atât de obosit. A răsuflat de două ori, apoi şi-a aranjat hăinuţa şi-a scuturat palmele şi a plecat mai departe, urmărit de privirile mele si ale piţigoilor. A dispărut după un fag bătrân. Dar cântecelul tot îl auzeam. Şi aveam să-l mai aud şi în altă zi. Dar asta deja e o altă poveste…