Ultimul portret al lui Rasputin…

 

Brotherhood of the Wolves – Behind the Enemy Lines (2)

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua II (partea 3)

 

Şi am plecat dragilor din Poiana Soarelui către alţi coclauri, luându-l cu noi pe uberînsetatul Baron von Pippinstrasse. Remorca ne zdruncina tot mai tare, iar drumul era greu de suportat din cauza foamei, dar mai ales a setei. Lumea gândea pierdută la grătarele aromate ce ne aşteptau la Headquarters şi la berea rece ce dispăru în gaura neagră ce ţinea baronului loc de burdihan.

Şi cum zăceam noi aşe, un gând diabolic parcă încolţi în mintea lui Horhhe şi de bucurie îşi trăzni una peste caşchetă. M-a întrebat dacă nu ştiu o scurtătură de întoarcere. I-am răspuns sincer că ar exîsta una, da’ e o ţâră mai lungă decât am mers până acu’. O zis că nu-i bai, că poate mai rezistăm, iar în cel mai rău caz eu să-l ţin de vorbă pe Rareş iar el îi fură covrigeii pitulaţi în haină. Iar de sete ori topim zăpadă ori îl distilăm pe Pippinstrasse.

Frumuseţea meleagurilor ne-o mai ostoit amarul din gură şi din suflet. Trecut-am de Şipotul Moşului, un izvoraş rece şi limpede ce nu seacă niciodată, şi ne pomenirăm lângă o stână părăsită.

Badea Rareş, fan al emisiunilor de pe Discovery, porni să exploreze locul, căutând mărunţişuri ce pot fi de folos în situaţii de criză. Şi o găst. O găst un ditamai cartuşu’ de vânătoare, bag samă pentru mistreţi. Cunoscând plăcerea lui de a arunca lucruri pe foc, mă trecu brusc un fior pe şira spinării şi m-am rugat să fie cartuşu’ gol, să nu-i treacă ceva prin cap nebunului şi apoi şi nouă, dacă o exploda. Norocu’ nost’ c-o fost gol.

Aşe că, simţindu-ne în siguranţă deplină, am intrat cu tăţii înăuntru şi am profitat în cel mai pur mod artistic de Mihaela, soţia lui Horhhe, şi am făcut nişte poze cu stare.

Mulţămiţi de ceea ce aveam pe aparatele de fotare, ne suirăm din nou în remorcuţa noastră dragă, care se mula perfect amu pe dosurile noastre, şi pornirăm mai departe, dar numa’ după ce l-am recuperat pe diliul de baron, care se suise taman în podu’ stânii. Sus am ajuns cu greu, omătu’ viscolit fiindu-i potrivnic tractorului. Aşe că, ne dădurăm jos şi după manevrele iscusite ale lui Petre, combinate cu forţa de Jedi a lu’ Horhhe care ridica în aer cu o mână şi remorca şi pe sine, plus izbiturile cu avânt ale părintelui în încercarea de a repune remorca pe drum, au dus la prima soluţionare cu succes a unei crize în România.

Mărinimos, badea Rareş ne-o servit cu covrigei, da’ numa’ după ce şi-o umplut el gura. Măiastrul şofer Petrică, văzându-se scăpat de necaz, numa’ ce-o scos de sub bord o glajă cu vin de “mai toarnă” şi ne-o răcorit pe tăţi, inclusiv pe baron care începuse să-şi revie.

… va urma…

Brotherhood of the Wolves – Das Abenteuer des Baron Dâră von Pippinstrasse (1)

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua II (partea 2)

 

Şi uite că am ajuns într-un loc aşe de fain, fără zăpadă, cu soare mult şi un curcubeu măreţ ne saluta. Dar nu fu linişte nici aci. Că numa’ ce se cutremură pământu’ de vro trei ori şi răsări printre noi  domnu’ din figura alăturată. Se uita săracu’ la noi ca viţelu’, noi la el ca tata viţelului şi ui aşe vreme de câteva minute bune. Era îmbrăcat aviator, avea şi armă… Mă, zîc, aci nu-i lucru curat. Am cetit io în nişte cărţi mai vechi că războiu’ s-o gătat. Săracu’ om n-o fi ştiind. Sau o fi căzt cu avionu’ şi abia acu’ se dezmetici. Că mai îs întâmplări ciudate, s-or mai văzt rătăciţi din ăştia.

După ce s-o săturat să ne tăt admire, s-o aşezat pe o bucată de lemn şi o început să grăiască cătră noi: “Hallo, wer bist du?”. Hopa, grăia nemţeşte. Să-l iau cu binişoru’ să nu-l apuce damblaua pe neamţ şi să ne ciuruie: “Bist du blind? Wir sind auf dem Workshop”. “Warum Workshop?”. “Von Horhhe. Sie wissen?”. “Nein. Ich bin Baron Dâră von Pippinstrasse und nicht wissen Untermenschen”. Auzi la ăsta, untărmenşăn. Aşe îmi pregăti o cărabă din fundu’ peisajului, da’ mă gândi să nu-i fac rău animalului, mai bine să-i deschid ochii.

Aşe că îl lăsai în plata Domnului, să văz dacă dispare precum o venit. Nu s-o întâmplat, părea că mâncătoru’ de varză s-o obişnuit cu locu’ şi bag samă că se gândea cum să-l cucerească. M-am hotărât să intervin bărbăteşte cu patriotism şi să-l pun la punct: “Bă, Wir sind im Jahr 2010, verstehst du?” Ăsta nimic. Mă gândesc io că omu’ e încă în stare de şoc şi poate îi ia mai mult timp să-şi revină. Nu renunţasem nici la ideea cu caraba. Poate ajuta.

Începu nebunu’ la un moment dat, să se rostogolească pe jos. Se dădea peste cap, de ziceai că-i la circ. Cred că citise prea mult din Fraţii Grimm, dar nu reuşi să se transforme în nimic şi nici nu dispăru. Nu făcu decât să ameţească şi se izbi de o altă bucată de lemn. I s-o cam înceţoşat privirea că se uita la noi ca cloca-n ouă. Hait, zic, ne mai dădu Dumnezău un nebun pe cap.

Se ridică anevoie de jos, chiţăi vro’ două lacrimi, cred că de durere de cap şi se mută mai încolo, unde era un gard de sârmă ghimpată. Bag samă că-i aducea aminte de casă. Mi s-o făcut milă de Pippinstrasse ăsta şi i-am zîs să vie cu noi, că-l mâncă lupii pe aci, asta dacă nu-l fură careva să-l deie la fier vechi că zdrăngănea alteţa sa ca o roabă stricată.

Cine m-o fi pus să-l chem cu noi, nu ştiu. Că dibui baronu’ rezerva noastră naţională de bere şi nu se lăsă până n-o băgă în vezică. După două glaje eram ăi mai buni pretini şi Hitler era duşmanul lui de moarte. Al naibii să fiu dacă nu câştigam noi războiu’ de puneam berea tătă pe masă. Patriot şi ăsta până îl rupe setea.

… va urma…

Brotherhood of the Wolves – Behind the Enemy Lines

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua II (partea 1)

 

 Sâmbătă, ziua 20 a Lunii Lupilor, pe la jumatea lui unşpe, ne-am urcat tătă haita într-o remorcuţă amenajată în stil forestier, trasă vârtos de unicul tractor Lamborghini pe care l-am văzt în viaţa mea, mânat cu multă pricepere de pretinul meu Petre. Totul era alb… adică tractorul şi remorca, culoare de trend în domeniul auto. Dotaţi cu aparatură foto, bere pentru diafragmele noastre şi covrigei pentru badea Rareş, am pornit voioşi nevoie mare în marea aventură pe coclaurile Săliştei.

La început, eram înconjurat de zâmbete şi priviri binevoitoare, căci plecaserăm sătui de la Headquarters, după câteva blide de zamă (ciorbă, n.a.) rădăuţeană, compusă şi procesată în mod duhovnicesc de mânuţele cât nişte lopeţi ale părintelui, bineînţeles, dezinfectată atent cu câteva păhărele de ţuică. Încet, încet ne făceam şi noi apariţia dintre sticle, căci o mare parte dintre ele le-am dat jos din remorcă, nu de altă da’ să putem şedea şi noi pe acolo.

Unii chefuiau, alţii încercau prin concentrare să devină una cu universul sau cu remorca, ea fiind în acel moment universu’ nost’, pentru a nu mai simţi hurducăturile în tot corpul şi pentru a compensa ulterior lipsa funcţiei de stabilizare a imaginii, cu care multe dintre aparatele de fotat nu erau dotate.

După câţiva kilometri, adică vreo 3, lumea fericită s-o dat jos să viziteze Schitul Foltea, matronat (că nu poci zice patronat aicea) de un cvartet de maici îmbrăcate în negru, după cum îi trendu’. Apăi, după aia am aflat, că nu de dragu’ credinţei o coborât lumea aşe iute şi veselă, ci de dragul pământului de sub picioare, că ne-o măcinat tractorul ca în blender. Măicuţele, cu binecunoscuta lor pioşenie şi milostenie au recunoscut că sunt foarte timide şi ruşinoase în faţa camerelor de fotare, drept pentru care ne-or adus la cunoştinţă că dacă le facem vreo poză ne rup mânurile.

Copleşiţi de atâta bunătate şi împovăraţi de credinţa creştină răspândită cu atâta har de cvartetul negru, ne-am continuat călătoria mai puţin visători şi mai încrezători în faptul că n-are cum să fie dracu’ mai negru decât straiele maicilor.

Foarte curând însă, am ajuns în Poiana Soarelui, un loc fain de tăt, un parc de sculptură în lemn, unde mai nou se construiesc cabane prin programul “Statuie-n curtea ta, statuie-n curtea mea” promovat de primărie. Nu mai zîc nimic, c-aşa e în tătă ţara.

Ce o urmat pe ici şa, vă povestesc mintenaş, o ţâră de stăpânire de sine să aveţi.

Doi oameni faini…

 

Am încercat obiectivul lui TOD, un Nikkor 85/1.4 cu focus manual. Demenţial obiectiv, musai să găsesc şi eu unul la fel. Dacă nu pe net, la TOD. Îl convingem noi. L-am surprins pe Horhhe cu a lui soţie iubitoare, una din puţinele persoane de la care nu a primit “ban” şi care a descoperit, dincolo de “vorbe urâte” un om a cărui inimă depăşeşte multe standarde. Să fiţi fericiţi dragilor, iar când veţi face nuntă mare să ştiţi că o să aveţi o grămadă de fotografi.

Brotherhood of the Wolves – The Gathering

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua I

 

     Măi drajilor, amu’… mi-e greu să încep a scrie câte ceva, da’ musai să forţez o ţâră inteligenţa, să trag şocu’ şi să încerc să mă stăpânesc mai abitir ca Mircea Geonă când s-o comportat aşe de matur la câştigarea alegerilor. Vinerea, a 19-a zi a lui Făurar sau Luna Lupilor cum se mai zice pe la noi, au început lucrările primului Workshop de “Fotografie şi vorbe urâte”, care o avut loc de desfăşurare la Săliştea Sibiului, Pensiunea “Nu Mă Uita” fiind cartierul general de adunare a haitei. Şi de dimineaţa a tăt venit lumea. La un moment dat eram atât de mulţi că nu mai încăpeam în curte. Dar era doar o iluzie optică provocată de ultimul grad din cele 47 prezente în beutura oficială a adunării, pozele realizate confirmând acest fapt indubitabil. Or venit: maestrul Horhhe şi a sa soaţă Mihaela, Gigi Belu, TOD, Rareş zis şi Pulbere, Silviu Hudini, Iulian Anghel şi soaţa dumisale, amândoi veniţi taman din capitală, şi David Postatny (fâş mic albastru) însoţit de părinţii lui, Adina şi Radu. Amu’, până ne-am obişnuit unii cu alţii, fiecare o purces spre diferite ocupaţiuni, fie sticlism, fie efecte speciale cu fum şi scântei penetrante de “Polare”,  fie joacă cu aparatele foto şi obiectivele din dotare.

Atmosfera a fost caldă de la început, exceptând faptul că Horhhe început ziua cu “vorbele urâte” înaintea fotografiei din cauză că drumul de ţară care ducea la Headquarters era foarte denivelat şi plin de gropi cu dibăcie pitulate sub un ochi de apă, fapt care a provocat BMW-ului domniei sale nişte dureri viscerale acute. Prin efectele speciale realizate cu multă măiestrie de Rareş, ne trăiam şi noi primele ore împreună, ca o haită.

Cel mai tare s-o distrat domnucu’ din figurile de mai jos, Silviu Hudini. Un june care se luptă zilnic cu destinul potrivnic şi îi mai şi reuşeşte deşi doftorii nu i-or dat pre’ multe şanse, după cum îi arătarea prin poze. Noi îi dorim sănătate multă şi incomensurabilă. Poate îi trece, poate nu, dară nu-i bai, că n-o fi singuru’.

Badea Pulbere are şi el o manie. Dacă zăreşte foc, începe a pune tăt felu’ de obiecte inflamabile pe el şi îl înteţeşte până îi creşte flacăra de un metru, ca apoi să zâmbească satisfăcut şi să-şi admire opera în linişte. Noi i-am zis mereu că exagerează cu efectele astea, că nu-i timpu’ şi nici locaţia potrivită, dar omu’ e încăpăţânat, că el ştie mai bine…

Supărat că nici de astă dată nu i-o vorbit nime’ din foc, Rareş s-o aşezat liniştit într-un colţ, aşteptând să-i treacă. Voia bună o continuat, iar eu am oprit Nikonu’ pentru a mă alătura haitei, în ritualurile animalice care or urmat. Două minute mai târziu, l-o deschis Horhhe, dar ce-o urmat vedeţi poate în altă zi pe blogul lui.

Like father, like son…

 

Într-o zi de dimineaţă, că tot nu aveam mare lucru de făcut, ne-am apucat noi, tată şi fiu, să ne duelăm în aparate foto. Cel mic a făcut cunoştinţă cu DSLR-ul, un Fujifilm S5Pro. A lucrat doar în modul M, bineînţeles, cu setările potrivite de tac’su.

 

Însă, DSLR-ul s-a dovedit a fi o greutate prea mare pentru mânuţele lui, drept pentru care, necăjit, a cerut repede “…papa foto mic…”, adică aparatul foto mic, săpunelul pe care-l  manevrează mai uşor.

Lecţiile continuă, sperăm să vedem şi progresele în viitorul apropiat.

Teren de joacă - vernisaj

 

 

 

În 15.02.2010, ora 17.00 cu puţină întârziere, în foaierul Corpului B al Bibliotecii Astra Sibiu, s-a deschis expoziţia de artă “Teren de joacă” conţinând lucrări ale tinerilor artişti sibieni. În prezenţa unui public destul de numeros vis-a-vis de aşteptările noastre, d-na Liviana Dan, curator al expoziţiei, alături de d-l Ion Onuc Nemeş, a încurajat iniţiativa artiştilor, provocându-i la noi recidive în domeniu. Expoziţia este deschisă până în data de 2 martie 2010.

Fotografiile au fost realizate cu Nikon D700 si obiectiv Nikkor 24-70/2.8 G la următoarele setări:

Aperture: 2.8-3.5; Shutter Speed: 1/100s; Exposure Mode: Manual; Exposure Comp.: +0.3, +0.7; ISO Sensitivity: 1600.