Copiii şi tradiţiile…

 

În vara lui 2009, a avut loc la Sălişte un festival-concurs folcloric între câteva şcoli din Mărginimea Sibiului. Nu am crezut să-mi vadă ochii atâta amar de copii îmbrăcaţi în costume naţionale. Era ceva superb. Iar cântecele şi dansurile au fost deosebite. Se părea că ne-am întors în timp, am uitat de rele şi probleme şi ne-am adus aminte cât de daci suntem. Ansambluri de dansuri şi jocuri populare, formaţii de fluieraşi, interpreţi de muzică populară, toţi sub 14 ani. Nu vă puteţi închipui cât de frumos a fost tot, cât de încântat a fost publicul şi cât de fericiţi erau copiii. Cinste părinţilor şi bunicilor că i-au îndrumat către aşa ceva, cinste lor că le-au strecurat în suflete patriotismul şi dragostea pentru tradiţii, cinste copiilor pentru că în ceea ce fac pun stropi din sufletele lor mari. Nu avem nevoie de Valetine’s sau de Halloween atâta timp cât nu suntem în stare să cunoaştem tradiţiile şi obiceiurile noastre populare. Noi nu le-am dat o faţă comercială, ale noastre sunt de suflet şi nu se pot vinde. Promovaţi şi respectaţi tradiţiile româneşti, altfel ne pierdem ţara şi ţara ne pierde pe noi.

 

Nu pot să vorbesc despre acest festival fără să amintesc ansamblul de la Marpod, de pe Valea Hârtibaciului. Nu o fac doar pentru că e unul dintre locurile noastre preferate, nici că unchiul soţiei e viceprimar acolo. O fac pentru că atâta viaţă şi voioşie nu am văzut nicăieri. Ansamblul cu pricina e instruit de doi foşti juni ai Sibiului, care au găsit în Marpod şi Ilimbav terenul perfect pentru a dezvolta tradiţiile şi folclorul popular. Sunt localităţi unde încă mai dăinuie acea puritate a satului românesc iar acum, aceasta va fi păstrată cu sfinţenie şi de copiii acestor locuri. Când aceşti copii, aceşti micuţi oameni mari au umplut scena şi au început să danseze şi să cânte, nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Erau de bucurie. Ţara asta poate fi salvată totuşi. Nu de noi. De cei mici. Noi am distrus-o, iar ei ne dau lecţii. Şi ce lecţii. Sala a aplaudat în picioare. Sunt sigur că nu eram singurul cu lacrimi în ochi. Eram pe scenă, fotografiind. Soţia mea era în sală, mă privea şi râdea. Dar avea lacrimi pe obraz. Şi unchiul ei plângea. Aş dori să vă pot transmite în cuvinte măcar un sfert din sentimentul trăit atunci, însă nu cred că e posibil. Doar dacă veţi auzi vreodată de ei, mergeţi să-i vedeţi. Iar în drumul vostru, umpleţi-vă braţele de flori. Copiii le merită cu prisosinţă.

Toate fotografiile au fost realizate cu Fuji S5Pro şi obiectiv Nikkor 50/1.4D