Copiii şi tradiţiile…

 

În vara lui 2009, a avut loc la Sălişte un festival-concurs folcloric între câteva şcoli din Mărginimea Sibiului. Nu am crezut să-mi vadă ochii atâta amar de copii îmbrăcaţi în costume naţionale. Era ceva superb. Iar cântecele şi dansurile au fost deosebite. Se părea că ne-am întors în timp, am uitat de rele şi probleme şi ne-am adus aminte cât de daci suntem. Ansambluri de dansuri şi jocuri populare, formaţii de fluieraşi, interpreţi de muzică populară, toţi sub 14 ani. Nu vă puteţi închipui cât de frumos a fost tot, cât de încântat a fost publicul şi cât de fericiţi erau copiii. Cinste părinţilor şi bunicilor că i-au îndrumat către aşa ceva, cinste lor că le-au strecurat în suflete patriotismul şi dragostea pentru tradiţii, cinste copiilor pentru că în ceea ce fac pun stropi din sufletele lor mari. Nu avem nevoie de Valetine’s sau de Halloween atâta timp cât nu suntem în stare să cunoaştem tradiţiile şi obiceiurile noastre populare. Noi nu le-am dat o faţă comercială, ale noastre sunt de suflet şi nu se pot vinde. Promovaţi şi respectaţi tradiţiile româneşti, altfel ne pierdem ţara şi ţara ne pierde pe noi.

 

Nu pot să vorbesc despre acest festival fără să amintesc ansamblul de la Marpod, de pe Valea Hârtibaciului. Nu o fac doar pentru că e unul dintre locurile noastre preferate, nici că unchiul soţiei e viceprimar acolo. O fac pentru că atâta viaţă şi voioşie nu am văzut nicăieri. Ansamblul cu pricina e instruit de doi foşti juni ai Sibiului, care au găsit în Marpod şi Ilimbav terenul perfect pentru a dezvolta tradiţiile şi folclorul popular. Sunt localităţi unde încă mai dăinuie acea puritate a satului românesc iar acum, aceasta va fi păstrată cu sfinţenie şi de copiii acestor locuri. Când aceşti copii, aceşti micuţi oameni mari au umplut scena şi au început să danseze şi să cânte, nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Erau de bucurie. Ţara asta poate fi salvată totuşi. Nu de noi. De cei mici. Noi am distrus-o, iar ei ne dau lecţii. Şi ce lecţii. Sala a aplaudat în picioare. Sunt sigur că nu eram singurul cu lacrimi în ochi. Eram pe scenă, fotografiind. Soţia mea era în sală, mă privea şi râdea. Dar avea lacrimi pe obraz. Şi unchiul ei plângea. Aş dori să vă pot transmite în cuvinte măcar un sfert din sentimentul trăit atunci, însă nu cred că e posibil. Doar dacă veţi auzi vreodată de ei, mergeţi să-i vedeţi. Iar în drumul vostru, umpleţi-vă braţele de flori. Copiii le merită cu prisosinţă.

Toate fotografiile au fost realizate cu Fuji S5Pro şi obiectiv Nikkor 50/1.4D

De prin târg de la Sălişte…

 

Lunea, cum îi obiceiu’, am plecat cătă târg, doar doar voi putea face vro’ câteva fotografii mai acătării. La jumatea lui 9 (adică 8.30), târgul era aproape pustiu. De abia începea lumea să vie, să-şi puie tarabele. Frig al naibii, fulguia molcolm, dară pe malul râului trăgea un zug de-ţi muta fălcile. Amu, să fim cinstiţi, fălcile ţi se mutau şi dacă treceai pe lângă domnu’ din figura alăturată, că involuntar şi făr’ să vrei, când te învăluiau miroasele de la mici şi-ţi intrau prin tăte găurile aflate în contact direct cu aerul, începeai a da din fălci ca bezmeticu’ şi salivai mai ceva decât maidanezii lu’ Pavlov. S-o ziceam p’aia dreaptă, cu respectivul domn începe şi se gată târgu’.

 

Are în jurul lui mai mulţi binecredincioşi decât domn’ părinte la liturghie, unii cu poftă de mâncare, alţii cu poftă de aghiazmă. Că spre deosebire de domn’ părinte, domnu’ nost’ te serveşte cu porţie întreagă, nu cu linguriţa aia mică şi nici nu te şterge pe bot, lăsându-ţi libertatea de a te linge pe buze. Adaptat la cerinţele Uniunii Europene şi la evoluţia pieţei libere, găseşti aici şi proteine şi lichide, ca să meargă mai bine îmbucătura la vale. Atâta lume se adunase aici, era şi cald, mirosea şi bine, parcă era şedinţă de aerosoli la Ocna Sibiului. De la depărtare cred că aduceam cu spirala energetică a lu’ Bivolaru, doar că din a noastră ieşea fum.

Mă gândeam io aşe,… dacă ar schimba meniu’ ăla la biserică şi dacă pe lângă bucata aia de prescură ar da preasfinţilă şi un mic cu o ţâră (o ţâră=puţin n.a.) de muştar şi dacă ar schimba în trăznet linguriţa aia cu un polonic batăr (batăr=măcar n.a.), să vezi minuni atunci de reîntoarcere la credinţă. Şi dacă modifică niţel şi tămâia să miroasă a pastramă, să vedeţi atunci lacrimi de pocăinţă pe obrajii oamenilor. Râdem noi, dară câte vezi prin târg, te ia cu uscăciune aşe pe suflet şi simţi cum vine din piept o usturime şi-ţi dau lacrimile. Un bătrân s-o lăsat ispitit de miroasele de pe grătar şi o venit şi el să comande. O vrut numa’ un mic. O zis: “Dai şi numa’ unu? Că-l plătescu!” şi domnu’ nost’ o răspuns: “Sigur, unchieşule, că doar nu-i angro!”. Simpatic domnu’. Ş-apăi o luat de pe grătar cel mai mare dintre mici, l-o aşezat pe-o tăviţă de carton, l-o stilizat niţel cu un strop de muştar, i-o-nfipt două scobitori în partea dorsală, i-o pus o buca’ de pită lângă să nu-i fie urât şi cu grijă mare l-o servit pe unchieşul nost’. Ce-i sclipeau ochii bătrânului şi tremura mâna când o luat tăviţa, dar nu s-o grăbit, s-o aşezat liniştit într-o latură şi o mâncat încet, bătrâneşte, cu grijă să nu se risipească nimica.

Alţi pofticioşi, poate cu buget limitat de nevastă pentru morcovi şi cartofi, trăgeau numai cu ochiu’ la grătar şi fornăiau când vreun crâmpei de fum le gâdila nările.

Tineretul, mândria ţării, fără griji majore, înfulecau o duzină de mici fierbinţi care şedeau spăriaţi pe masă privind la dantura junelui din figura alăturată, ghicindu-şi înfiorătorul sfârşit.

Cred că al nost’ Hannibal Lecter are cam un metru jumate în înălţime şi e foarte paşnic. Nu-i cunosc istoria, dar e posibil să fi avut o viaţă fascinantă, demnă de un roman. Asemănarea lui cu Sir Anthony Hopkins (vezi ultima fotografie) când o jucat pe răul ăla în trilogia cu behăitorii muţi a făcut din el un subiect pe care-l fotografiez cu plăcere ori de câte ori îl văd.

“Am dom’le curele şi de piele, pe încercate şi alese…” Dar se pare nu l-a convins pe domnu’ încotoşmănit cu “Alain Delon” –u’ care deşi s-o uitat cinşpe minute la curele, pipăindu-le din vârf şi pân’ la cataramă, nu s-o declarat mulţămit, preferând poate un Cartier sau, de ce nu, un Vuitton. Că rimează cu Alain Delon.

Cam ăsta e târgul săptămânal al Săliştii. Uneori mai gol, alteori prea aglomerat, însă am un lucru de menţionat. Ca să montezi ditamai taraba şi să aranjezi marfa pe ea îţi ia cel puţin un ceas. Ca să strângi totul, cam tot pe atât. Şi totuşi, sunt oameni care fac lucrul ăsta zilnic la târguri, doar pentru 3-4 ceasuri de aşteptat şi îmbiat clienţi. Şi pe frigul ăsta… No, ş-apă’ ce-i? Aşe-i la ţară. Marketing, indubitabil.

Sweet Little Sixteen…

(cu dedicaţie prietenului nostru Gigi Belu)

 

Anul trecut, prin mai, am fost solicitaţi să facem nişte fotografii pentru albumele de absolvire ale claselor a 8-a de la liceul din localitatea X. Nu ne-am fi înhămat la aşa ceva, însă Ruxandra, mătuşica lui David, e şi ea elevă acolo, iar la reclama care ne-a facut-o nu am putut da înapoi, nedorind să dezamăgim tineretul. Dar,… nu mai seamănă şcoala de acum, cu aia din anii ‘80. Atunci, toate fetele erau îmbrăcate în uniforme albastre, cu cămăşi albe sau bleu, cravată roşie la gât, părul prins regulamentar. Acum? Totul a semănat cu un shooting pentru reviste de modă sau lifestyle, fetele nefiind timide deloc. Au făcut ce au vrut ele în faţa camerelor, fără să intervenim noi cumva. Bineînţeles, muzica nu a lipsit de la şedinţele foto. Vă las să priviţi cum sunt fetele de clasa a 8-a în mileniul trei. Fotografiile nu sunt prelucrate la microscop, ele fiind suportul pentru nişte colaje, de asemenea la modă. Deci, nu vă luaţi de fundal.

 

Cu maestrul la un suc…

 

(Această compoziţie a făcut parte din suita ambientală din timpul vizitei maestrului în localul respectiv)

Profitând de ieşirea de duminică şi preconizând succesul tânărului fotograf de 2 ani ca urmare a dezvăluirii primelor sale fotografii, celelalte 2 treimi ale brandului David Postatny, adică părinţii, l-au invitat pe junior la un suc. Bineînţeles, nu  oriunde, ci într-unul din localurile bune ale Sibiului, pentru ne exprima recunoştinţa dar şi pentru a discuta despre viitorul înceţoşat al fotografiei româneşti. Recunoştinţa ne-am exprimat-o cu un “fresh de portocale”, foarte apreciat de maestru, însă discuţia despre fotografia s-a amânat, întrucât atenţia i-a fost atrasă de espresso-rul de cafea şi de storcătorul de citrice, care vâjâiau aproape tot timpul.

Când vâjâitul s-a terminat, maestrul şi-a îndreptat atenţia şi pofta către “fresh”-ul de portocale, dotat tehnic cu trei paie: unul fix şi două cu zoom. A sorbit cu poftă câteva guri. Vre0 două prin fiecare pai.

Profitând de pauză, mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat: “Maestre, ce părere aveţi, ce credeţi despre evoluţia fotografiei ca artă în România şi cum credeţi că va evolua statutul fotografului în România?”

Gânditor, a mai luat o gură de suc prin paiul fix, apoi mi-a răspuns. Nu prin cuvinte, erau de prisos. Privirea lui făcea cât o mie de cuvinte.

Zâna porumbeilor

 

Duminică după-amiază am ieşit la plimbare prin centrul Sibiului. Cu toată trupa. Prin Piaţa Mare, lume destul de multă, porumbei, turişti, copii, o nebunie. Dar degeaba fraţilor se chinuia o armată de oameni înarmaţi cu chifle şi cornuri să atragă înaripatele, pentru că ele nu voiau să se despartă de micuţa din imagine. Nu aş putea preciza ce îi ţinea pe porumbei atât de aproape de ea, încât să nu plece şi la alţii. Să fi fost un corn mai apetisant, ceva arome secrete? Sau dulceaţa mânuţelor ei imprima firmiturilor o atracţie irezistibilă? Nu-i păsa că e fotografiată, ea îşi vedea mai departe de trebuţele ei, cu o seriozitate caracteristică doar copiilor. După un timp, abia reuşi să iasă din grămada de porumbei, îl luă pe tatăl ei de mână şi trecu frumos pe lângă o armată de oameni ce muşcau fără poftă din nişte chifle şi cornuri.