Brotherhood of the Wolves – Behind the Enemy Lines

Workshop “Fotografie şi vorbe urâte”, ziua II (partea 1)

 

 Sâmbătă, ziua 20 a Lunii Lupilor, pe la jumatea lui unşpe, ne-am urcat tătă haita într-o remorcuţă amenajată în stil forestier, trasă vârtos de unicul tractor Lamborghini pe care l-am văzt în viaţa mea, mânat cu multă pricepere de pretinul meu Petre. Totul era alb… adică tractorul şi remorca, culoare de trend în domeniul auto. Dotaţi cu aparatură foto, bere pentru diafragmele noastre şi covrigei pentru badea Rareş, am pornit voioşi nevoie mare în marea aventură pe coclaurile Săliştei.

La început, eram înconjurat de zâmbete şi priviri binevoitoare, căci plecaserăm sătui de la Headquarters, după câteva blide de zamă (ciorbă, n.a.) rădăuţeană, compusă şi procesată în mod duhovnicesc de mânuţele cât nişte lopeţi ale părintelui, bineînţeles, dezinfectată atent cu câteva păhărele de ţuică. Încet, încet ne făceam şi noi apariţia dintre sticle, căci o mare parte dintre ele le-am dat jos din remorcă, nu de altă da’ să putem şedea şi noi pe acolo.

Unii chefuiau, alţii încercau prin concentrare să devină una cu universul sau cu remorca, ea fiind în acel moment universu’ nost’, pentru a nu mai simţi hurducăturile în tot corpul şi pentru a compensa ulterior lipsa funcţiei de stabilizare a imaginii, cu care multe dintre aparatele de fotat nu erau dotate.

După câţiva kilometri, adică vreo 3, lumea fericită s-o dat jos să viziteze Schitul Foltea, matronat (că nu poci zice patronat aicea) de un cvartet de maici îmbrăcate în negru, după cum îi trendu’. Apăi, după aia am aflat, că nu de dragu’ credinţei o coborât lumea aşe iute şi veselă, ci de dragul pământului de sub picioare, că ne-o măcinat tractorul ca în blender. Măicuţele, cu binecunoscuta lor pioşenie şi milostenie au recunoscut că sunt foarte timide şi ruşinoase în faţa camerelor de fotare, drept pentru care ne-or adus la cunoştinţă că dacă le facem vreo poză ne rup mânurile.

Copleşiţi de atâta bunătate şi împovăraţi de credinţa creştină răspândită cu atâta har de cvartetul negru, ne-am continuat călătoria mai puţin visători şi mai încrezători în faptul că n-are cum să fie dracu’ mai negru decât straiele maicilor.

Foarte curând însă, am ajuns în Poiana Soarelui, un loc fain de tăt, un parc de sculptură în lemn, unde mai nou se construiesc cabane prin programul “Statuie-n curtea ta, statuie-n curtea mea” promovat de primărie. Nu mai zîc nimic, c-aşa e în tătă ţara.

Ce o urmat pe ici şa, vă povestesc mintenaş, o ţâră de stăpânire de sine să aveţi.