Fotograf la 2 ani şi ceva… (1)

 

Filter-Take a picture

Dacă Pavel Stratan a făcut-o pe Cleopatra star la doar 3 ani, ne-am gândit că poate reuşim şi noi cu cel mic :))))) Desigur, “fotograf” e destul de pretenţios, însă având în vedere vârsta, de ce nu? Înainte să ne aruncăm val-vârtej în lumea fotografiei, asta în toamna lui 2008, ne-am distrat în concedii şi călătorii cu un compact Sony Cybershot DSC-W12 de 5 mp. După ce ne-am ales cu DSLR-urile, l-am uitat pe săpunel pe raftul din birou. Dorind să testăm abilităţile pruncului, după sărbători, i-am făcut instructajul şi i-am predat primele noţiuni în fotografie. Aşa că luna asta, s-a delectat declanşând prin casă. Mare mi-a fost mirarea însă, când am observat mai zilele trecute, că pruncul face încadrări. Îi explicasem noi la început cum stă treaba, dar nu ne-am aşteptat să înţeleagă de la început. Te umflă râsul dacă vezi cum ridică şi-şi potriveşte camera uitându-se în display, iar apoi declanşează şi vine la final să-i comutăm camera pe slideshow să-şi vadă operele. Îi lăsăm flashul pornit pentru a avea un timp de expunere cât mai mic, întrucât îi tremură mânuţele şi mişcă aparatul când declanşează. Apăsând pe butoane, reuşeşte de mai opreşte flashul şi atunci reuşeşte să facă nişte fotografii “abstracte”. Am selectat doar câteva, el urmând să exerseze. Vă readuc aminte: are 2 ani şi 3 luni, practică fotografia de 1 lună şi reuşeşte să încadreze. Bineînţeles, uneori mai ratează şi mai taie subiectele într-un mod neprofesional. Dar…

Ca să nu fac discriminări în familie, le-am tăvălit niţel în PS. Dar foarte puţin.

 

Cum să nu fim mândri de ăsta mic? Dragilor, ni se măreşte echipa…

Şcoala de vise… (2)

 

Bach - Brandenburg Concert No. 3

Am revenit în acelaşi loc, pentru că ar fi fost nedrept să nu vorbesc şi de şcoala sibiană de gimnastică masculină din cadrul Clubului Sportiv Şcolar. Am întâlnit copii de diferite vârste, toţi încrezători în viitorul lor. Aceeaşi pasiunea a antrenorilor şi ceva mai multă adrenalină pentru sportivi şi pentru privitori. Riscurile sunt mult mai mari. Forţa fizică necesară mai mare. Rezistenţa la fel. Pericol? Din plin. Aflată în aceeaşi clădire ca şi sala de antrenamente a fetelor, sala băieţilor e o sală mai veche, aflată la demisol, prost iluminată. Becurile sunt de tipul celor din iluminatul stradal, se aprind greu, fac zgomot şi consumă enorm. Prea mult pentru a fi aprinse, aşa că antrenamentele se fac pe lumină naturală chioară, până la lăsatul serii când necesitatea învinge încăpăţânarea. Nu am folosit flash-ul nici de data asta, fiindu-mi teama ca nu cumva, vreun sportiv să-şi piardă concentrarea.

Am urmărit cu sufletul la gură, exerciţiile de antrenament ale micuţilor gimnaşti, închizând de multe ori ochii la elementele cu grad mai mare de dificultate.

  

Clubul are deja şi tineri pregătiţi pentru competiţiile intercluburi, de fapt nişte copii mai mari cu bătături mai vechi. Se descurcă chiar bine. Nu am ochiul avizat pentru a putea judeca profesional un exerciţiu, însă din cea am văzut am concluzionat că gimnastica masculină românească are un viitor frumos.

Credeaţi că Dan Burincă se odihnea? Nu. Cu aceeaşi dăruire şi pasiune este alături de aceşti copii, aducându-şi mereu aminte de junioratul său, de primii săi paşi pe saltea, de dragostea şi profesionalismul cu care a fost întâmpinat cu ani în urmă de acei profesori care acum i-au devenit colegi de muncă.

Prietenia dintre sportivi şi legăturile puternice născute în urma participării la competiţii naţionale şi internaţionale, dublate de pasiunea împărtăşită pentru acest sport, face ca sportivi de renume internaţional, ca Marius Urzică, să vină şi să jurizeze competiţii intercluburi născute din efort mult şi finanţări puţine.

Căci dacă pasiune nu ar fi în Şcoala de vise, ce s-ar întâmpla cu gimnaştii noştri?

Şcoala de vise… (1)

 

Mozart - Exsultate. Jubilate

Pe o străduţă din centrul Sibiului, denumită chiar Str. Gimnasticii, se află Clubul Sportiv Şcolar Sibiu. Dacă nu vă spune nimic acest lucru vă mai dau nişte indicii: Steliana Nistor, marea noastră campioană aici a crescut, aici a muncit, aici a căpătat primele bătături. Sau Dan Burincă. Multiplu medaliat al gimnasticii masculine româneşti. E profesor aici. E sufletul acestui loc. M-am oprit la secţia de gimnastică pentru că sunt multe de spus, dar mai ales de văzut. Sala e nou renovată şi au trecut deja 2 ani de când are şi încălzire. Da, aţi văzut bine. Până atunci, iarna copiii se antrenau mai gros îmbrăcaţi, stăteau cu mănuşi şi cu ciorapi groşi în picioare. Dar şi atunci s-a făcut performanţă. Nu poţi doar să treci pe acolo, să arunci o privire şi să pleci. Ceva te reţine… Acele copile mărunţele sunt capabile de eforturi imense. Fiecare mişcare prezintă riscuri de accidentări. Dar nu stau să se gândească la aşa ceva. Ele vor să fie ca Steliana Nistor.

Sunt diverse categorii de vârstă, diverse grade de antrenament. Dar un lucru comun găseşti la toate. Acea sclipire din ochi. Acea sclipire pe care o au doar campionii.

Sufletul acestui loc sunt profesorii. Profesori care, pentru un salariu mizer, scot campioni. Cum? Din pasiune. Căci dacă pasiune nu ar fi, s-ar fi dus totul de râpă. Dan Burincă este atot prezent în sală, dăruind elevilor în fiecare zi câte puţin din geniul său. Iar doamnele profesoare sunt şi educatoare şi antrenoare şi mame. Copiii îşi iubesc profesorii. Ei ştiu că trebuie să le răsplătească pasiunea prin dăruire. Şi nu vei vedea niciodată pe cineva stând degeaba. Doar îşi aşteaptă rândul la aparate. Că sunt puţine. Şi bani nu-s. Doar pasiune şi vise.

 

Dragilor, de vă veţi afla cândva pe str. Gimnasticii, intraţi pentru câteva minute în sala de gimnastică şi priviţi mulţimea de mânuţe bătătorite. Priviţi urmele lăsate în pudra de talc de lacrimile muncii lor. Dar nu veţi vedea nici un chip trist. Ochii le râd, strâng din dinţi, se ridică şi merg mai departe. De ce? Pentru că e Şcoala de vise.

Ipostaze

 

Tango Celebre - El San Fernando

Model: Ruxandra Postatny. Locaţie: studio improvizat. Set-up: un bec de 250w şi un carton în fundal. Make-up: Adina Postatny. Hair-styling: Adina şi Ruxandra Postatny. Vestimentaţie: Magazinul din colţ. Fotograf: David Postatny.

Natural Born Griller

 

Alexandru Andrieş – Mici & Bere

Şi aşa, după episodul petrecut în “Ţării, cât mai mult cărbune!”, cel mic şi-a exprimat dorinţa de a-şi testa abilităţile la un grătar. Am făcut niţel foc ca să-i satisfac piticul şi a început a vântura un făraş de plastic ca să înteţească focul. Pare-mi-se că-l văzuse pe tac’su făcând aşa. Când îl durea mânuţa se limita la a sufla în foc. Păi când am văzut cât suflet pune la “facerea” unui grătar mi s-a înmuiat sufletul şi mă gândeam: “Are tata ajutor de nădejde.” Şi nu doar că îi place lângă foc, să-şi facă de lucru pe lângă el, dacă l-aţi vedea cum îşi bagă nasul să caute dâra de abur şi fum care se ridică de pe carnea rumenită şi  cum zâmbeşte când îl gâdilă la nări şi cum se linge pe degeţele după ce şi-a păpat copănelul de pui, pe care ştie că el l-a “grătărit” îţi vine  să laşi baltă orice regim pe bază de clorofilă sau iarba vacii şi să i te alături lângă grătar. Şi cât de serios îşi face treaba… Abia aşteptăm vremea caldă să ieşim în curte. Poftă bună tuturor!

Roşu şi Negru…

Dacă tot am prins-o pe soră-mea pe la noi, am încropit un fundal si ne-am jucat puţin. Mai exersăm şi acest gen, până îi descoperim cât mai multe secrete, iar modelul va rămâne fără trac şi se va purta în faţa camerei ca o profesionistă. Că motive are, nu?

 

TANGO

Lumeee, lumeeeeeeee…

 

IOAN BOCŞA - Mă dusei lunea la târg

Uite de ce îmi plac târgurile de ţară. Deşi au loc doar de 2 ori pe an în aceeaşi locaţie, e suficient cât să-ţi umpli tolba cu fotografii. Lume de toate felurile. Nici la ONU nu vezi atâta culoare şi diversitate, iar animalele întregesc această imagine. Însă veselia şi sporovăielile oamenilor nu acoperă tristeţea din ochii şi mugetele animalelor cărora soarta le rezerva doar surprize (fără Andreea Marin).

M-a înduioşat acest viţel, se uita în gol, iar gândul poate îi zbura către maică-sa, pe care cu siguranţă n-o va mai vedea niciodată în lumea asta.

Măcar a avut parte de puţină răzbunare. Pe stăpânul lui îl durea o pârdalnică de măsea de-i venea să roadă cuşca. Cam firavă răzbunarea totuşi.

În mulţime, înconjurat de mai mulţi nepricepuţi şi de o grămadă de gură cască, Naşul din imagine îşi dădea cu presupusu’ la cai, ca mare specialist în domeniu. Sau ca să atragă atenţia.

La târguri îmi place cum se negociază. Dacă nu eşti bine înfipt pe călcâie şi nu ai oleacă de tupeu poţi să pierzi mult la preţ mai ales în favoarea celor care se cred superiori ca rasă.

Hehe, cine se gândea că la Sălişte vor veni şi cowboy la târg? Personajul din imagine este un olandez stabilit într-un sătuc arondat administrativ oraşului Sălişte. A renunţat la viaţa lui din Vest pentru a trăi în Estul Sălbatic, doar din munca pământului şi din creşterea animalelor. Şi reuşeşte. Are două vaci şi doi cai, animale faine, şi ceva pogoane de pământ. Bravo lui, că noi nu suntem în stare de agricultură. O fi preconizat criza din timp. Ah, era sa uit, părul prins la pălărie e păr de om.

Copii mici lăsaţi în grija fraţilor sau surorilor mai mari, până când părinţii lor bat târgul pentru a vinde câte ceva, a intermedia vreo afacere, sau pur şi simplu pentru a face aprovizionarea. Ceaiul din biberon avea o culoare destul de dubioasă, ori era vreo reţetă mai secretă, ori era bere neagră. Însă mult mai sănătos decât orice Happy Meal.

Asta da. Într-un portbagaj de Dacie semicoaptă am reuşit să surprind una din reţetele secrete de la Knorr în ceea ce priveşte haleala instant. Este vorba de varianta de criză a Instant Pork Soup, care vine cu tot cu oală şi cu porcul viu, oferind prospeţime 100% şi neavând nici un fel de conservant. Porcul fiind alergic la ele.

Idilă de târg. O îmbrăţişare între vechi prieteni. Fiecare era cu jumătatea lui prin târg, însă fierbinţeala amintirilor plăcute şi treburilor neterminate e greu de stăvilit. Dar lumea e înţelegătoare, târgul fiind doar de 2 ori pe an.

Dacă Bocelli ar fi putut vedea o asemenea scenă, la fiecare “Time To Say Goodbye” ar fi izbucnit în plâns. Viţelul urma să fie vândut, probabil pentru sacrificare, iar el ştia asta. La fel şi mama lui, dar îi era alături. Sentimente umane? Nu, ceva mai presus de uman.

Greu în târg. Venit de dimineaţă cu “trebi” (=treburi, n.a.), după ce a rezolvat câteva beri şi nişte rachie, a fost răpus de oboseală. Şi nu oricum, brusc şi dintr-o dată. Cu ruda carului în braţe. Ca să nu i-l fure nime’.

Dragilor, abia aştept târgul de primăvară. Voi fi prezent şi voi relata de la faţa locului. Cine vrea legătura?